A fost prima oară când m-am lovit de o astfel de situație. A fost infiorător că nu știam cum trebuie să reacționez exact, iar faptul că mă aflam într-o luptă contratimp mă speria și mai tare. Am reușit să mă mobilizez și să ajut să fie totul bine, dar până în momentul ăla, pulsul meu își făcea de cap.

Am scris în articol exact ce am văzut și am simțit în acele momente.

Eram în tren, veneam din vamă. Pe la jumătatea drumului n-am mai rezistat, m-am așezat pe un scaun, mi-am pus căștile în urechi și am adormit. Începusem să visez, dar nu mai știu ce. Totul era liniștit, în grafic, până în momentul în care cineva înfige mâna în umărul meu. Deschid ochii instant și îmi scot căștile.

Văd o doamnă pe la vreo 40 de ani, alături de un vârstnic. Îl așeza pe scaunul din fața mea în timp ce îmi spunea să am grijă de el. Asta a fost tot ce mi-a zis înainte să se piardă în vagon. Jur că nu înțelegeam nimic. Credeam că i s-a făcut rău, l-am lăsat să bea puțină apă și m-am așezat la loc, cu muzica în căști.

Trec zece minute și îl văd pe cel din fața mea cum începe să tremure ușor. Nu îmi dau seama dacă mi se pare mie sau dacă e din cauza mișcărilor trenului. Tremuratul se accentuează. Pumnul i se strânge ușor, în timp ce îl duce spre piept. După gesturi am crezut că e vorba de un infarct, nicidecum de un simplu „rău de tren”.
Nu am vrut să aflu dacă aveam dreptate sau nu, mi-am scos căștile, m-am ridicat în picioare, o mână am ridicat-o instinctual pentru a solicita ajutorul celor din vagon, o mână am pus-o pe bătrân. Nu era infarct, dar nu știam ce se întâmplă.

Am rămas cu mâna ridicată, nu era nimeni lângă mine, deși tot vagonul se uita la noi. Am încercat să vorbesc cu el ca să îl liniștesc, dar mă îndoiesc că era conștient în momentele respective. Am luat sticla de apă și i-am umezit puțin buzele, cât să îl ajute să se liniștească, însă cu mare atenție să nu se înece. În momentul ăla n-am mai simțit lipsa de somn din ultimele 24 de ore. Încerc să îi feresc capul de obiectele din preajma lui care l-ar putea răni.

Mișcările devin din ce în ce mai inofensive. Îl văd că începe să conștientizeze ce se întâmplă în jurul lui. Vorbesc cu el și încerc să îl liniștesc. Îmi spune că e epileptic. Crizele devin din ce în ce mai dese, ultima dată când și-a luat tratamentul a fost acum o zi. Îl las să ia guri mici de apă în timpul în care e conștient de mișcările sale.

Rog pe cineva să îi aducă pe controlori alături de mine. Țin mâna dreaptă pe umărul lui, iar cu mâna stângă scot telefonul. Caut „epilepsie” pe google și apăs pe primul link, încerc să acumulez cât mai multe informații într-un timp cât mai scurt. Nevoia chiar te educă. Două uniforme albastre ajung lângă mine.

Le explic situația și le sugerez să oprim undeva. Prima stație e la București, la 36 de minute de locul unde ne aflăm. Situația devenea nașpa. Sunăm la 112, comunicăm situația, iar unul dintre angajații CFR preia apelul și încearcă să explice situația cu orele și viteza trenului. Nu am înțeles nimic din ce discutau la telefon, aveam ochii fixați pe persoana de pe scaun.

Crizele au continuat să apară la un interval de 5-10 minute. Simptomele erau aceleași: convulsii care deveneau din ce în ce mai puternice, încleștarea degetelor și îndreptarea pumnului spre piept. Privirea îi era pierdută, clar nu era conștient de ce i se întâmplă. Lângă mine vin două doamne care încearcă să ne ajute, însă nici ele nu știau exact ce e de făcut.

Știam un singur lucru despre crizele de genul, anume că victima trebuie întinsă pe jos. Era mult prea periculos să fac asta într-un tren aflat în mers. Riscam să îl accidentez. Știam că în anumite cazuri crizele pot duce la stop cardiorespirator, de asta mi-a fost cel mai teamă.

Mai aveam 15 minute până în gară, când îl văd că tremură din ce în ce mai puternic. De data asta nu a mai putut fi liniștit la fel de ușor. Încercam să mă păstrez calm, dar mintea îmi era plină de gânduri negre. I-am desfăcut doi nasturi de la cămașă și l-am ținut să nu se lovească, în timp ce o doamnă îl spăla pe față.

La două minute înainte să oprim îl văd că își revine. Își cere scuze, îi spun că nu are nicio vină. Îl ajutăm să coboare și îl ducem la ambulanță. Toată lumea e complet debusolată, în frunte cu mine. Trenul pleacă. Cumva totul se încheie bine. Picioarele nu mă mai susțin. Mă așez înapoi pe scaunul meu, văd podeaua udă din față.

Pe de-o parte sunt mândru de mine că am reușit să intervin într-o manieră cât de cât calmă, dar pe de altă parte sunt dezamăgit că nu am știut ce trebuie să fac încă din primele momente, care, în alt caz, puteau fi decisive. Dacă eram eu în locul lui? Dacă erai tu în locul meu? Dacă nu aveam semnal la internet? Dacă era mai grav? De ce nu avem o educație medicală cât de cât decentă? De ce nu au sărit mai multe persoane inițial? Dacă era, totuși, un infarct?

Nu mereu avem persoane specializate în preajma noastră și nu mereu avem la-ndemână intervenția 112. Trebuie să gândim subiectul ăsta cu mai multă seriozitate și să începem să ne formăm o astfel de educație, ca data viitoare să nu se termine tragic.

Reclame

2 gânduri despre „Prima oară când m-am simțit inutil

Tu ce părere ai..?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.